Prof. Univ. Dr Gheorghiță Costăchescu
Prof. Univ. Dr Mircea Onofriescu
Actul parturiţiei (naşterii) la specia umană a suferit modificări esenţiale în momentul în care strămoşii omului au optat pentru staţiunea bipedă.
Acest fenomen a determinat omul „animal social” să dezvolte o specialitate medicală intitulată la început „arta moşitului”. Din acest considerent, meseria de „moaşă” trebuie învăţată, motiv pentru care dezvoltarea acestei specialităţi nu poate fi separată de evoluţia şcolii medicale care să instruiască aceste cadre.
O istorie a Obstetricii și Ginecologiei din Moldova este o încercare curajoasă din cauza izvoarelor sărace. Studiile arheologice s-au desfăşurat cu preponderenţă în Transilvania, interesul arheologilor pentru principatul dintre Carpaţi şi Nistru, Ceremuş şi mare fiind mai redus.
Până în prima jumătate a secolului al XIX-lea asistenţa obstetricală se baza pe medicina populară. Această experienţă s-a bazat pe două componente: una empirică izvorâtă din observaţiile atente ale generaţiilor anterioare, reprezentând elementul real şi practic adunat dea lungul secolelor la care s-a supraadăugat elementul mistic, neştiinţific; gesturile empirice, dintre care unele greşite, se transmiteau prin sfaturi şi legende; practicile mistice constau în descântece, superstiţii, talismane.
Numeroase lucrări de valoare scrise de N. Leon, Ionescu Gion, G. Vintilă, V. Bologa au consemnat elemente de medicină empirică şi practici mistice existente în folclorul medical autohton. Nu întotdeauna autorii respectivi au reuşit să efectueze o analiză ştiinţifică a procedeelor empirice care să separe procedeele greşite de cele favorabile şi să releve valoarea îndoielnică a procedeelor mistice.
Lucrările respective au importanţă deosebită, ele conservând folclorul medical românesc supus presiunii progreselor ştiinţifice.
- Vintilă citează câteva recomandări destinate gravidelor: „ca să nască uşor, (gravida) trebuie să umble mult când va fi cu o lună înainte de naştere, să bea mintă fiartă în vin sau sau limbi de corniţă albă”.
În retenţia de placentă i se pun femeii „sticle cu apă fiartă pe abdomen, apoi este acoperită cu toate pernele din casă şi i se dă în mâini o sticlă goală în care să sufle cu putere”. Dacă efectul mecanic al sticlelor va stimula contracţiile uterine, este îndoielnic în schimb faptul că prin creşterea presiunii intraabdominale placenta va fi eliminată dacă aceasta nu se află în vagin.
Din nefericire multe sfaturi aveau efecte dăunătoare, fiind uneori periculoase atât pentru mamă cât şi faţă de copil.
Lipsa unei persoane instruite pentru asistenţa la naştere, multiplele erori datorate ignoranţei, a determinat personalităţile cu responsabilităţi să instituţionalizeze ca profesie „moaşa” şi să impună dezvoltarea unei şcoli care să formeze profesionistele acestei meserii.
O primă remarcă, atât ca principiu cât şi ca învăţătură, a fost aceea că asistenţa la naştere trebuie practicată numai de femei.
Încercări de instituţionalizare a profesiei de moaşă au fost atestate în Pravila lui Vasile Lupu (1646), document care este germenul aspectelor medico-legale ale asistenţei la naştere.
Practicarea obstetricii de către un medic bărbat este documentată în lucrarea doctorului A. Wolt.
Secolul al XVIII-lea, ilustrat de Dimitrie Cantemir, furnizează primele opţiuni pentru contracepţie. În „Istoria ieroglifelor”, marele savant adnotează: „femeile care vor lua ierbi să nu facă feciori şi cele care iau de voie să strice rânza unde se zămislesc coconii sunt pasibile de pedeapsă”. În aceeaşi lucrare Cantemir indică unele leacuri băbeşti de natură vegetală: „apa de bujori pentru a uşura naşterea sau rădăcină de omeag şi hrean în avort”. Dimitrie Cantemir este un prim promotor al vocabularului obstetrical, încercând să definească terminologia medicală; exemplu: ANATOMIC – cel care ştie meşteşugul mădularelor – despicător de stârvuri; PâNTECELE MUIERII sau VINTRE – prin care înţelegea peretele abdominal sau organele genitale interne (uterul sau rânza). El a fost primul care a iniţiat „Biologia reproducerii umane”, descriind primele noţiuni despre concepţie: „sămânţa bărbatului se varsă în vaginul femeii unde se află maţul femeii deschis (adică uterul)”. Uterul gravid este denumit rânză sau maţele mamei.
Infecţia puerperală este definită de Cantemir ca „moarte prin născare”, tot marele umanist descriind simptomatologia sarcinii: oprirea menstruaţiei „cunosc că muierile sunt greucioase când nu văd că le cură lunatacia”. În concepţia lui Cantemir produsul de concepţie era denumit „cocon” pentru stadiul de făt şi nou născut, introducând şi termenul de embrion, cu semnificaţie apropiată terminologiei actuale. După Cantemir avortul era definit ca fiind „lepădarea cu voie sau fără voie” (a unui produs de concepţie neviabil).
Avortul provocat („cu voie”) era considerat o crimă şi constituia motiv de divorţ. Cantemir este primul român care introduce termenul de „ORFANOTROFIE”, intuind necesitatea protecţiei copilului încă de la naştere; de aceea poate fi considerat fondatorul Neonatologiei.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea dintre medicii străini (europeni), mulţi dintre ei şarlatani, se detaşează figura medicului german Andreas Wolf, medic al curţii domneşti de la Iaşi între anii 1780-1797. La acea vreme domnitori în Moldova erau Constantin Moruzi (1777-1788), Alexandru Mavrocordat I (1788-1792), Mihai Şutzu (1792-1795), Alexandru Callimachi (1795-1799).
Andreas Wolf, observator dibaci şi cult, a elaborat o lucrare în limba germană intitulată „Contribuţii la o descriere statistică istorică a principatului Moldovei”. O parte a acestei lucrări se referă şi la situaţia sanitară a principatului; sănătatea femeii, prioritară în concepţia acestui medic german, era dominată de bolile inflamatorii ale sistemului reproductiv feminin: „leucoreea, frecventă în mediul rural, este tratată defectuos de către babe, ceea ce are drept urmare infecţii uterine şi multe cazuri de sterilitate”.
O altă observaţie importantă a doctorului Wolf este aceea că naşterile patologice din Moldova sunt rare; el explică această constatare prin faptul că „portul femeiesc constituit din haine largi permit dezvoltarea liberă a corpului şi prin şederea turcească care influenţează dezvoltarea bazinului”. El descrie naşterile deosebite pe care le-a asistat: naşteri cu hemoragii, naşteri în prezentaţie pelvină.
O altă constatare, „febra puerperală este foarte rară aici”, mai frecvente sunt hemoragiile post partum şi febra de lactaţie.
Autorul mai descrie că a tratat unele cazuri de isterie (probabil psihoze puerperale?).
Prezenţa doctorul Wolf în Moldova a avut o influenţă pozitivă asupra activităţii moaşelor, care l-au solicitat la cazurile deosebite, el instruindu-le în ‚arta moşitului”. Acţiune similară a avut şi asupra medicilor; după părerea lui G. Vintilă, această acţiune ar putea explica de ce primele tipărituri despre Obstetrică au apărut mai devreme în Moldova faţă de Ţara Românească, deşi prima şcoală de moaşe a apărut în Muntenia (Bucureşti) în 1839.
Aceste prime manifestări de activitate obstetricală ştiinţifică s-au desfăşurat însă izolat în medicina privată. Medicina publică va apare mai târziu, când se înfiinţează prima instituţie oficială reprezentată prin şcolile de moaşe.
Primele tentative de instituţionalizare a ORFANOTROFIEI datează încă din secolul al XVIII-lea când s-au înfiinţat primele unităţi de asistenţă medicală din Iaşi: lazaretul de ciumaţi de la Măgura Iaşilor (1734), bolniţa de pe lângă biserica Sf. Spiridon (1752), crearea „Casei doftorilor” (1777).
Încercările de instituţionalizare a asistenţei la naştere şi-au găsit finalizarea la începutul secolului al XVIII_lea, odată cu instituirea Regulamentului Organic (1 ian. 1832). Noua legislaţie sanitară introdusă în Principate prevedea pe lângă crearea de unităţi sanitare şi formarea de cadre medii sanitare (felceri, agenţi vaccinatori şi moaşe). Recunoaşterea ca asistenţa gravidei, parturientei, lehuzei şi nou născutului de către personal instruit în acest scop a impus apariţia unor şcoli care să instruiască.
În anul 1827 doctorul Nicolaie Kariacopol din Roman publică o carte intitulată „12 învăţături folositoare pentru femeile acele îngreunate pentru ceasul naşterii, pentru lehuzie, pentru chipul a se hrăni copiii cei mici şi pentru boalele lor”, solicitând înfiinţarea unei şcoli de moaşe.
În 1834, Comitetul Sănătăţii din Moldova a elaborat instrucţiuni amănunţite pentru moaşele statornicite în slujbă în târgurile, ţinuturile şi capitală.
În aceeaşi idee, în 1832 doctorul Mihail Zotta în cadrul proiectului pentru organizarea Serviciului Sanitar al Moldovei, la paragraful 27 se referă în special la şcoala de moaşe: „Pentru sporirea meşteşugului în Principatul Moldovei, să se aşeze în capitala Principatului o şcoală de moaşe la care în curgere de un an şi jumătate ar învăţa femeile sistematiceşte teoria şi practica moşitului”. În cadrul paragrafului 28 se specifică „de prisos este de a arăta trebuinţa precum şi folosurile unui asemenea institut”. În proiectul său, doctorul Zotta a întocmit şi un buget şi o schiţă de personal (stat de funcţii) necesar: un profesor, o moaşă învăţată şi un hirurg; proiectul prevedea şi lefurile personalului.
Acest proiect, deşi realist, nu a fost realizat. Cu toate acestea el a constituit baza primei legi sanitare a Principatelor Unite din anul 1874.
În acelaşi sens, vom arăta şi tentativele lui Emanoil Franckel (1841) de înfiinţare a unui „Institut de mance”, soluţie respinsă de autorităţi.
Tot în prima jumătate a secolului al XIX-lea au apărut în Moldova primele manuale pentru moaşe; în 1806 apare „Cartea doftoricească şi de moaşe” scrisă de Gh. Vanesky.
Toate aceste tentative de instituţionalizare a asistenţei gravidei, parturientei, lehuzei şi a nou născutului au constituit premisele pentru deschiderea primei unităţi sanitare „cu caracter european” – Institutul Gregorian (maternitatea „Grigore Ghica Vodă”).
Ca idee importantă, asistenţa obstetricală în concepţia intelectualilor secolului XVIII-XIX nu putea fi separată de protecţia socială şi medicală a nou născuţilor şi copiilor, termenul folosit fiind de orfanotrofie. Orfanotrofia a fost concepută drept o instituţie de ajutorare a copiilor orfani.
Preocuparea pentru soarta copiilor fără părinţi sau abandonaţi de părinţi datează din secolul al XVIII-lea, de pe timpul când domnitorul moldovean Grigore Ghica (1747-1748) elaborează „hrisovul şcoalelor” (1747), conform căruia „ceia ce se va prisosi din veniturile şcoalelor să fie de chiverniseală copiilor celor străini şi săraci (adică orfani, abandonaţi) pentru îmbrăcămintea şi hrana lor”.
Nu există informaţii privind aceste iniţiative; cunoaştem însă că baze solide ale orfanotrofiei au fost puse sub domnia lui Alexandru Moruzi (1802-1806) care a proiectat şi realizat instituţii de ocrotire a copiilor săraci concretizat în hrisovul din 1803: „deschiderea unui orfanotrofion adică o casă hrănitoare pentru copiii săraci”. În acest scop a donat un fond iniţial de 4000 galbeni pentru „ridicarea orfanotrofionului, primirea şi îngrijirea copiilor săraci, din prinosul veniturilor urmând a se înfiinţa spitale obşteşti care să fie folosite în timp de ciumă”. Proiectul nu a fost realizat, iar fondul de 4000 galbeni a fost folosit pe timpul lui Callimachi pentru întreţinerea şcolilor.
În anul 1817 Scarlat Callimachi a numit câte o „epitropie orfanicească” la Iaşi şi în fiecare capitală de ţinut, o iniţiativă ce nu s-a realizat.
Ideea unei instituţii destinate orfanotrofiei a fost reluată în timpul domniei lui Mihail Şuţu (1819-1821); Constantin Chişcăţel a lăsat prin testament 30.000 galbeni pentru asistenţă socială; când s-a efectuat „studiul de fezabilitate” şi s-a constatat insuficienţa banilor, în 1823 suma a fost utilizată la reparaţia apeductului Timişeşti – Iaşi.
Toate aceste tentative au contribuit la menţinerea ideilor care au culminat cu crearea Institutului Gregorian.
Institutul Gregorian a fost constituit în 1852 de către domnitorul Grigore Alexandru Ghica de la care ia rămas şi numele. Era o instituţie medicală şi de asistenţă socială complexă, cuprinzând o maternitate, o şcoală de moşit şi un ambulatoriu pentru copiii bolnavi. Una din caracteristicile institutului era secţia „prunci aflaţi”, o iniţiativă apărută în secolul al XVIII-lea.
Deschiderea acestui aşezământ era replica moldovenească a realizării şcolii de surori (Muntenia), unde în 1839 fusese înfiinţat la Bucureşti Institutul de naşteri şi şcoala de moaşe sub conducerea medicului vienez Iosif Sporer, care a condus unitatea medicală şi de învăţământ până în anul 1850.
Înfiinţarea Institutului Gregorian este descrisă de prof. dr. Marius Georgescu – Facultatea de Medicină Bucureşti în al său „Manual de Obstetrică Teoretică şi Clinică”, editura Socec, Bucureşti 1942, drept „o foarte frumoasă pagină în istoria Obstetricii noastre”.
Grigore Alexandru Ghica a fost numit domn al Moldovei (împreună cu Barbu Ştirbei în Muntenia) de către cele două mari imperii (otoman şi ţarist) la Convenţia de la Balta Liman (pe malul european al Bosforului (1849).
Istoricul C. C. Giurescu îi caracteriza pe cei doi domnitori astfel: „amândoi erau oameni culţi, iubitori de ţară şi buni gospodari. În timpul lor se aduc îmbunătăţiri învăţământului, armatei, administraţiei în genere”. Pentru politica sa înţeleaptă, Divanul Moldovei îi adresează domnitorului Gr. Ghica următorul omagiu: „Măria Ta ai pregătit calea spre mântuirea ţării noastre, căci ai sprijinit şi ai pledat înaintea areopagului european întrunirea PRINCIPATELOR, principii de mărire, de glorie şi de temeinică aşezare a acestei ţări.”
Administrativ, unitatea medicală a fost constituită în urma hrisovului nr. 908 din 1 ianuarie 1852 al domnitorului Gr. A. Ghica: „ne-am încredinţat că un aşezământ carele ar întruni în sine o şcoală pentru moşit, un azil pentru pruncii părăsiţi, cu un birou pentru mance (doici), ar alcătui un Institut a cărei lucrare va putea aduce cele mai priincioase rezultate pentru ajutorul tuturor claselor sociale. Din lipsa unui asemenea Institut mii de femei îngreuiate, mai des prin târguri şi sate, au pierdut sănătatea, cele mai multe şi viaţa lor, mii de prunci s-au betejit ori s-au primejduit cu desăvârşire, noi încredinţându-ne că prin asemenea neagiunsuri nu numai se curmă viaţa unei însemnate părţi a societăţii, ameninţă şi existenţa generaţiilor viitoare, pregătindu-se o simţitoare vătămare fizică şi morală pentru întreaga populaţie a iubitei noastre patrii, voim a întrebuinţa mijloacele priincioase spre a pune stavilă acestor stricate făpturi …. pentru că surpă sănătatea şi viaţa publică. În consecinţă am hotărât a se fonda o şcoală cu paturi pentru născătoare şi lehuze, unită cu o secţie pentru (copii) aflaţi, cu care se va însoţi un birou pentru mance, o clinică ambulatorie pentru copii bolnavi şi un institut pentru vaccinarea pruncilor…”.
În acest scop domnitorul donează localul (casa părintească) din vecinătatea Teatrului Naţional, situat pe uliţa Goliei, împreună cu 15.000 galbeni, mobilier, instrumentar, material moale, inclusiv cheltuielile de amenajare.
Hrisovul conţine şi regulamentul Institutului elaborat de către protomedicul Cuciureanu şi aprobat de domnitor.
Scopul Institutului:
– de a produce moaşe învăţate pentru deosebitele locuri din ţară mai ales în târguri şi ocoale;
– de a da ajutor gravidelor;
– de a constitui azil pentru pruncii părăsiţi;
– de a „căuta” pruncii bolnavi, de orice confesie;
– de a înlesni publicului dobândirea de mance sănătoase şi destoinice;
– de a vaccina pruncii şi a da practice poveţuri despre chipul vaccinării.
Institutul va fi aşezat sub patronatul Casei Sf. Spiridon.
Înfiinţarea „Institutului Gregorian” în 1852 mai îndulcea amărăciunea nereuşitei deschideri a Facultăţii de Medicină din Iaşi în anul 1851 când s-a legiferat înfiinţarea ei, realizare ce s-a înfăptuit abia în 1879. Regulamentul de funcţionare a „Institutului Gregorian” a fost întocmit de către dr. Cuciureanu Gh. El cuprindea 5 secţii:
Secţia I se ocupa de şcoala de moşit; în articolul 8 se stabileşte „că aceasta va avea spre îngrijirea îngreuietelor, lipsite de închipuirile trebuincioase pentru născare şi pentru scopul învăţăturilor practice, o clinica de 14 paturi care vor fi întotdeauna ocupate cu îngreuiate sau cu lehuze”. Acestea se vor primi fără nici o plată.
Personalul şcolii va fi constituit astfel (statul de funcţii):
PROFESORUL va fi doctor în medicină, „carele pe lângă cunoştinţele temeinice teoretice, practice şi dibăceala de operaţii în arta moşitului, să aibă şi înlesnirea predării în acest obiect în limba ţării”; el se însărcinează şi cu administraţia institutului „stînd către epitropia Spitalului Central în asemine relaţie ca şi epitropii celorlalte spitale filiale atîrnate de Sf. Spiridon”. Profesorul se va servi la predarea lecţiilor de un manual scurt în limba ţării, care se va aproba de o comisie specială şi se va tipări pe cheltuială epitropiei.
HIRURGUL se cere să fie „magistru” sau „patron de hirurgie”, să cunoască arta moşitului şi limba ţării, pentru ca să poată lămuri elevilor orice nedumerire ar întâmpina în lipsa profesorului. „Hirurgul va avea sub a sa priveghere o mică spiţerie casnică cuprinzătoare de doctoriile cele neapărate pentru grabnicele nevoi, precum şi lipitori, ventuze, vizicatori, muştariu, beşici pentru aplicat gheaţa şi alte aseminea…”.
CATIHETUL trebuie să fie o faţă bisericească care să predea principiile religiei ortodoxe, cetirea şi scrierea în limba română.
MOAŞA să aibă cunoştinţe practice în arta moşitului.
Alegerea personalului didactic se face de către epitropie, în înţelegere cu protomedicul şi se supune spre aprobare domnitorului.
Restul personalului va fi alcătuit din: duhovnic, „sameş”, vătaf, „stolnic”, bucătar, portar şi trei rândaşi.
Se vor primi eleve externe. Isprăvniciile, în înţelegere cu epitropiile şi cu fizicii ţinuturilor, se vor îngriji de a căuta „câte o femeie aleasă spre a se primi ca elevă în institut. Şcoala va fi pe un an, după care vor depune examen şi vor fi statornicite de Comitetul sănătăţii în târguri şi pe la ocoale. În afară de cele 11 eleve trimise de ţinuturi, se vor mai primi 11 din partea proprietarilor de târguşoare şi moşii, care vor plăti pentru fiecare elevă câte 700 lei.”
Se stabilesc regulile de funcţionare a şcolii, îndatoririle elevelor, regulamentul de ţinere a cursurilor; câte 2 ore de curs în fiecare dimineaţă susţinut de profesor şi repetiţie după amiază cu hirurgul sau moaşa şefă. Cursurile se vor ţine între 1 septembrie şi 5 august în două semestre, iar notarea elevelor se face la examenul de absolvire a şcolii. În total vor fi 22 eleve, 18 interne şi 4 externe.
Pentru buna pregătire profesională a viitoarelor moaşe se prevedea ca elevele interne să îngrijească gravidele internate iar elevele externe trebuiau să locuiască în incinta şcolii timp de 3 luni pentru practică.
După absolvirea şcolii Comitetul sănătăţii va numi absolventele în târguri şi în ocoale unde va fi nevoie.
În privinţa finanţării Institutului se stabileşte ca internarea gravidelor să fie gratuită chiar dacă situaţia necesită o internare timpurie, de exemplu cu o lună înainte de naştere. În cazul în care lehuzia se prelungeşte peste o lună după naştere se acceptă ca profesorul să primească pruncul în secţia copiilor găsiţi, iar femeia să fie recomandată pentru internare la Spitalul Central, când va fi transportabilă şi se va găsi un loc liber.
În articolul 40 se stipulează că gravidele necăsătorite sau cele aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare „se vor primi totdeauna fără plată îngreuiatele nemăritate şi sărace, de orice confesie prin urmare şi ovreicele”.
Secţia a II-a, „prunci aflaţi”, funcţionează pe lângă Clinica I a născătoarelor şi lehuzelor pentru a da asistenţa mamelor la naştere şi copiilor după naştere. Scopul secţiei este de a primi copii părăsiţi, copii nelegitimi dar şi cei legitimi ai căror părinţi sunt bolnavi sau din alte motive nu-i pot îngriji. Secţia funcţiona cu 14 paturi dintre care 6 trebuiau să fie rezervate în permanenţă pentru copii născuţi în şcoală.
În total Institutul era prevăzut cu 40 locuri deoarece întreţinea şi copii externi, în oraş, la domiciliul doicilor.
Internarea copiilor se făcea „cu plată” pentru unii şi fără plată pentru următoarele situaţii:
– pruncii femeilor sărace care au născut la şcoala de moaşe;
– pruncii femeilor necăsătorite chiar dacă nu au născut în Institut, cu condiţia de a sluji 4 luni cu jumătate de leafă ca doici în Institut;
– pruncii „lepădaţi” în oraş sau în oblonul umblător de la poarta casei;
– pruncii recomandaţi de tribunalul criminalicesc.
Se prevede ca secţia să deservească în special capitala, obştiile târgurilor şi cele săteşti fiind obligate să îşi îngrijească singure pruncii găsiţi.
La internare fiecare copil va fi examinat de doctorul şi hirurgul Institutului pentru a se preveni îmbolnăvirea celorlalţi copii în cazul în care cel venit ar suferi de o boală contagioasă.
La internare se va înregistra într-o condică specială numele, vârsta şi adresa mamei căreia i-a fost încredinţat copilul, ziua, ora, locul unde a fost găsit.
Secţia era prevăzută şi cu o infirmerie pentru copiii bolnavi care necesitau tratament medical. De asemenea, ea era prevăzută şi cu o „secţie exterioară” pentru copiii care locuiau la domiciliul doicilor şi care erau examinaţi periodic.
Regulamentul prevedea separarea copiilor bolnavi de cei sănătoşi (septic şi aseptic).
Pentru copiii care locuiau la domiciliul doicilor se prevedea un calendar de supraveghere medicală cu consultaţii mai frecvente în sezonul rece.
În regulament se stipula remunerarea doicilor şi acordarea de prime de încurajare „pentru purtare bună”.
Regulamentul reia prevederi ale Regulamentului Organic privind obligativitatea doicilor de a se prezenta cu copiii la consultaţii periodice, de a anunţa doctorul de bolile copilului, de îngrijire a acestuia până la 10 ani, după care „vor fi aşezaţi de cârmuire la şcoli de meserii, şcoli militare, ferme model, etc”.
Despre CLINICA AMBULATORIE se spune: „spre a da putinciosul agiutoriu copiilor săraci şi bolnavi de orice confesie; medicul casei va cerceta la ceasuri anume hotărâte şi pentru aceasta şi publicate pentru obşteasca ştiinţă, pe toţi copiii bolnavi ce i s-ar înfăţişa şi le va slobozi reţete fără plată” (art. 78).
Secţia a IV-a, „BIROUL DE MANCE”, avea rolul de a asigura doici sănătoase celor care au nevoie. Doicile vor fi examinate la angajare de către medicul sau chirurgul secţiei pentru copii găsiţi. Doicilor sănătoase li se va elibera un certificat înregistrat într-un registru special. Doicile de rea credinţă (bolnave care ascund boala) vor fi pedepsite cu o lună de arest, iar pentru cei care le descoperă se prevede obligativitatea denunţării lor.
Secţia a V-a era destinată vaccinării tuturor pruncilor. Obligaţia Institutului era să aibă „limfă” proaspătă, vaccinarea făcându-se cu materie vie de la un braţ la altul. Limfa trebuia să fie păstrată în vase mici de sticlă pentru a putea fi distribuită „tuturor celor chemaţi de a se ocupa de vaccinarea pruncilor pe lângă care Institutul va putea da şi practice povăţuiri despre chipul vaccinării”.
Vaccinările erau efectuate în tot cursul anului, în zilele hotărâte, de către profesor sau hirurg care trebuiau să raporteze Comitetului Sănătăţii la fiecare 3 luni rezultatele obţinute (acţiune care încerca să realizeze o statistică medicală).
Institutul astfel structurat a fost organizat oficial pe date de 7 octombrie 1852 în prezenţa protomedicului Constantin Vârnav, care a rostit o alocuţiune, după care dr. A Fătu a dat citire hrisovului de fondare.
Primul „prunc lepădat” a fost internat în seara zilei de 9 octombrie 1852.
În luna octombrie 1853 Epitropia generală publică un anunţ care cuprinde programul Clinicii ambulatorii, instituite conform hrisovului lui Gr. Ghica Vodă, pentru copii spre „a se da putinciosul agiutoriu copiilor săraci şi bolnavi de orice confesie”; se face cunoscut că „timpul slobozirii reţetelor pentru copii bolnavi, la zisul Institut, este hotărât de la 10-12 ceasuri înainte de amiază şi de la 3 la 4 jumătate după amiază”.
Grigore A. Ghica vizitează Institutul la 15 decembrie 1852. Epitropul postelnic P. Mavrogheni, protomedicul C. Vârnav şi dr. A. Fătu, profesor şi administrator al Institutului, îi raportează că s-au făcut 15 internări – femei gravide: „9 au născut copii sănătoşi iar 4 nesănătoşi; 10 femei au ieşit din Institut şi 5 au rămas în tratament”.
Astfel constituit Institutul Gregorian „a înscris o foarte frumoasă pagină în istoria obstetricii noastre” (prof. dr. Marius Georgescu – Manual de Obstetrică, editura SOCEC, Bucureşti, 1942).
Istoria Institutului Gregorian de la fondare şi până în 1932 (a 80 a aniversare) a fost sistematizată de prof. Nicolaie Zaharescu Karaman în 3 „epoci” (etape):
- Epoca „moşitului” când Institutul a fost şcoală de moaşe şi Clinică de obstetrică şi neonatologie, între anii 1852-1882.
- Epoca „artei obstetricale şi a învăţământului clinic superior” începută după înfiinţarea Facultăţii de Medicină (1879) şi desfăşurată între anii 1882-1922. În perioada respectivă obstetrica se preda în anul IV, primul profesor fiind Vasile Bejan.
- Epoca „chirurgiei obstetricale şi ginecologice” fondată de dr. Constantin Mârzescu.
Respectul pentru înaintaşi ne obligă să respectăm metodologia în interpretarea evoluţiei ulterioare.
- Epoca interbelică (1922-1950) când Institutul a funcţionat ca şi şcoală de moaşe, învăţământ universitar şi de asistenţă medicală materno-infantilă.
- Epoca de afirmare naţională şi internaţională a şcolii ginecologice ieşene (1950-1990).
- Epoca actuală (1990-2011).
- Epoca „moşitului” (1852-1882) este etapa preuniversitară a Institutului Gregorian. În conformitate cu intenţiile ctitorului a activat ca o instituţie medicală şi de asistenţa socială, funcţionând ca maternitate, şcoală de „moşit” şi de asistenţa medico-socială pentru nou născuţii abandonaţi sau bolnavi.
Pentru cititorul neavizat vom spune că în perioada discutată naşterile în Iaşi se desfăşurau la domiciliul mamelor, asistenţa la naştere fiind asigurată de femei în vârstă, „cu experienţă personală obstetricală sau moaşe empirice”. Institutul încerca să iniţieze ideea de asistenţă materno-pediatrică instituţionalizată prin coordonare statală. Prin crearea şcolii de moaşe se încerca formarea de cadre „diplomate” – moaşe cu şcoală, instruite ştiinţific.
În perioada respectivă s-a consolidat conceptul de ORFANOTROFIE, Institutul fiind prima unitate din Moldova pentru ocrotirea copiilor orfani sau părăsiţi de părinţi. În acest mod s-a instituţionalizat asistenţa obstetricală şi pediatrică concomitent cu cea de ocrotire socială a gravidelor cu condiţii economice precare precum şi a nou născuţilor orfani, părăsiţi sau bolnavi.
În consecinţă, în perioada respectivă Institutul a îndeplinit cele 3 funcţii:
– funcţia de asistenţă obstetricală: prin asistenţa sarcinilor patologice, a naşterilor normale, patologice şi a nou născuţilor.
– funcţia de „orfanotrofie”: internarea şi protejarea copiilor orfani, abandonaţi de părinţi şi a copiilor bolnavi.
– funcţia pedagogică: de formare a „moaşelor” cu şcoală, a căror pregătire să fie atestată profesional.
În perioada discutată s-au produs o serie de evenimente de seamă care merită menţionate:
Primul a avut loc în 1864 când a apărut decretul din 25 noiembrie prin care se acorda Institutului Gregorian Iaşi şi Institutului de naşteri din Bucureşti dreptul de a forma moaşe de gradul I cu drept de practică şi în comunele rurale.
Al doilea în 1882, când se creează Catedra de Obstetrică Ginecologie a Facultăţii de Medicină, formată în 1879. În acest mod Institutul Gregorian devine sediul primei clinici de Obstetrică Ginecologie din Moldova.
Profesorii care au ilustrat această şcoală medicală şi de asistenţă obstetricală au fost:
Anastasie Fătu 1852-1856 şi 1880-1885
Alexandru Grecianu 1856-1869
Emil Max 1869-1877
Nicolaie Ursulescu 1877-1879
- Fătu 1880-1882
Ca şi „hirurgi” asistenţi:
Ion Ţânţăreanu 1852-1855
Karl Kulczycki 1855-1856
Friederich Spiess 1855-1867
Fiind vorba de o activitate integrată (asistenţă medicală şi socială, învăţământ preuniversitar) problema va fi tratată concomitent cu activitatea personalităţilor care au ilustrat această activitate.
Dr. Gh. Cuciureanu a fost protomedicul Moldovei (Ministru al Sănătăţii) în perioada discutată; a avut rolul de organizator al asistenţei medicale din Moldova în perioada de constituire a Institutului Gregorian, sprijinind activ formarea şi organizarea lui. A elaborat planul Institutului şi regulamentul de funcţionare.
Dr. Anastasie Fătu (1816-1886) a fost primul conducător al Institutului Gregorian. V. Manoliu îl caracterizează drept „animatorul, profesorul, gospodarul şi îndrumătorul Institutului”(1852-1856 şi 1880-1885).
S-a născut în comuna Muşata, judeţul Fălciu în anul 1816. A studiat la Viena, obţinând doctoratul în drept în 1842, urmându-şi studiile în medicină la Paris unde a obţinut doctoratul în medicină în anul 1847 cu teza „Des signes des maladies du coeur en general fournie par l’ascultation, la percussion et la mensuration (Rignoux, Paris, 1847).
Întors în Moldiva în 1848, funcţionează ca medic de cvartal până în 1852 şi ca medic militar al Regimentului 2 de Miliţieni. În 1852 devine profesor şi administrator al Institutului Gregorian.
Activitatea didactică de profesor la „Şcoala de moaşe” a debutat cu un manual didactic „Manual pentru învăţătura moaşelor”, Iaşi, Buciumul Român, 1852. era al doilea manual didactic din Principatele române după cartea din 1832 a doctorului Iosif Sporer „Meşteşugul moşirei pentru învăţătura moaşelor” la Institutul Maternităţii Bucureşti.
A fost epitrop al Casei Spitalelor Sf. Spiridon (1877-1880), medic şef al spitalelor Sf. Spiridon (1863-1880), profesor de medicină populară la Seminarul Socola (1872) şi profesor de botanică şi zoologie la Universitatea din Iaşi.
În calitate de epitrop al spitalului Sf. Spiridon propune colegilor săi înfiinţarea unui spital pentru copii: „Pătruns fiind de necesitatea de a acorda ajutor copiilor bolnavi, vin a declara că oferesc Casei „Sf. Spiridon” suna de 17000 lei, capital pentru ca din venitul lor să se întreţie 5 paturi de copii bolnavi sub 10 ani; capitalul este asigurat de casele mele din cartierul Păcurari, strada Florilor. Epitropii D. Gusti şi A. Gheorghiu împreună cu directorul Camban, prin adresele nr. 342/1877 şi nr. 408/1879, acceptă donaţia şi roagă pe dr. Fătu să întocmească un regulament pentru primirea copiilor în acest spital, care a funcţionat câtva timp în localul din strada Paşcanu.
Activitatea publicistică a dr. Fătu a cuprins şi alte lucrări:
– Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi a apelor minerale din Moldova, tipografia Româno-Franceză, 1851.
– Proiect de organizare a poliţiei în România, tipografia Buciumul Român, Iaşi, 1853.
– Manual de medicină practică populară, tipografia Gheorghiu, 1871.
– Enumerarea speciilor de plante cultivate în Grădina Botanică din Iaşi până în anul 1870, noua tipografie a laboratorilor Români, 1871.
– Despre încercările făcute pentru dezvoltarea ştiinţelor naturale în România, Imprimeria statului, Bucureşti, 1871.
Dr. A. Fătu s-a implicat şi în viaţa politică a Moldovei ca deputat în divanul Adhoc, deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (1866), preşedinte al Camerei (1868), senator (1869); obţine titlul de agă, ban, spătar.
Înzestrează oraşul Iaşi cu o grădină botanică căreia îi donează 50000 lei şi iniţiază alcătuirea unei hărţi a României unite (pentru care donează 10000 lei).
Se stinge din viaţă în 1886, rămânând în istoria medicinii ieşene ca prim profesor al şcolii de moaşe, ca membru activ al Societăţii de Medici şi Naturalişti (fondată în 1830) şi membru al Academiei Române (1873). Deşi nu a fost şi profesor al Facultăţii de Medicină, constituită în 1879, dr. A. Fătu a influenţat în mod pozitiv dezvoltarea învăţământului medical în Moldova.
Dr. Alexandru Grecianu (1856-1869) a făcut studiile liceale şi medicina la Berlin obţinând diploma de doctor în 1852 cu teza „Die scarlatina”. Decretul de liberă practică în Moldova l-a obţinut în 1853: „Comitetul sanitar prin Ofisul din 31 martie au dat D. Alexandru Grecianu, doctor în medicină şi hirurgie, autorizaţia de a putea practica în a sa artă în Moldova”. (publicată în Gazeta de Moldavia nr. 17 din 15 iunie 1853). În acelaşi an (1853) funcţionează ca medic secundar la Secţia a II-a medicală a Spitalului Sf. Spiridon, condusă la acea dată de dr. Bendella. În 1856 a fost numit administrator şi profesor la Institutul Gregorian în locul dr. A. Fătu. A condus această instituţie până în 1864. În perioada 1859-1860 a fost secretarul Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi. În 1859 figurează pe „lista de personal medical al oastei” ca „maior Alexandru Grecianu, doctor regiment vânători”.
Dr. Emil Max a studiat medicina la Viena, obţinând titlul de doctor în medicină în 1858. a obţinut dreptul de liberă practică în Moldova în mai 1859. În 1861 funcţionează ca medic al despărţirii a Şaptea Iaşi. În acelaşi an, un decret prevedea „doctorul Emil Macsu se strămută în despărţirea a V-a (decret domnesc nr. 323/14 martie 1864). Începând cu anul 1860 îl găsim drept „medic al spitalului Sf. Spiridon”; în 1862 este înregistrat ca medic secundar; în anul 1864 este numit medic primar al ospiciului de alienaţi din mănăstirea Golia în locul doctorului Wagner care încetase din viaţă. În luna martie 1864 este numit provizoriu „administrator al Institutului Gregorian şi în acelaşi timp profesor al aceluiaşi Institut”; a fost confirmat prin decret domnesc profesor definitiv în anul 1866. A condus Institutul Gregorian până în 1877 când a fost înlocuit cu doctorul Ursulescu.
Doctorul E. Max a condus Institutul Gregorian funcţionând ca profesor la şcoala de moaşe şi ca medic administrator al Institutului timp de 13 ani. Pentru corectitudinea, râvna şi competenţa cu care şi-a făcut datoria în propăşirea rolului Institutului Gregorian a fost lăudat şi recompensat material de Parlamentul României. În şedinţa din 12 martie 1872, Parlamentul a adoptat propunerea „ştim însă că şi astăzi directorele şi profesorele acelei şcoli, unul din cei mai renumiţi doctori din Iaşi, pe care nu am trebuinţă să-l recomand eu, fiind destul de cunoscut de atuncia şi până acum a făcut sacrificii predând lecţiunile pe gratis. Fiindcă domnul doctor Max şi-a dat toată silinţă pentru ca să producă acea şcoală de moaşe pentru înzestrarea comunelor cu moaşe române”. Se propune aprobarea unei sume de 8000 lei „pentru retribuţia sa şi întreţinerea acelei şcoale de moşit”. Pentru realizările pe linie didactică a fost felicitat în scris şi de Epitropia generală în 1875 („pentru progresele realizate în instrucţiunea artei obstetrice”).
Cu toate acestea, în urma intrigilor unor colegi care urmăreau ocuparea postului, doctorul E. Max a fost înlocuit în 1878. Înlocuirea s-a făcut cu multe dispute între Minister şi Epitropie, aceasta din urmă ignorând dispoziţiile ministeriale. Anchetele derulate au pus într-o lumină nefavorabilă personalităţi medicale ale epocii cum ar fi dr. Ursulescu şi dr. Carol Davila.
Dintre „hirurgii” asistenţi, 2 personalităţi vor fi evocate în continuare:
Dr. Ioan Ţânţăreanu s-a instruit la universităţile din Viena şi Munchen, obţinând diploma de doctor la 5 iulie 1852 de la universitatea bavareză. În ianuarie 1853 a obţinut dreptul de liberă practică în Moldova. În acelaşi an îl găsim drept medic al batalionului I, medic la Spitalul Militar Iaşi şi „hirurg” la Institutul Gregorian. A urmat cariera militară ajungând până la gradul de colonel. A activat până în 1859.
Dr. Friederich Spiess originar din ducatul Baden, s-a instruit la Viena, obţinând diploma de „patron în hirurgie” pe 25 aprilie 1849. A venit în Moldova probabil în 1852, obţinând dreptul de practică medicală la 18 noiembrie 1852. A funcţionat ca „hirurg” la Spitalul Militar Iaşi iar între 1855-1867 ca asistent la „Institutul Orfanotrofiei” (Gregorian). A încetat din viaţă în 1867. Într-o caracterizare făcută de dr. E. Max se spune: „spre întâmpinarea unui vuiet neadevărat împrăştiatu în publicu din partea unor voitori de rău şi de acord cu Epitropia Generală, declară că răposatu magistru în hirurgie şi artă obstetrică Friederich Spiess în tot timpul serviciului său de aproapre 12 ani, ca medicu asistentu al acestei case, s-a condus cu cea mai mare conciinţă, onestitate şi regulă în exerciţiulu serviciului său şi prin aceste se exprimă toată lauda suvenirului său”.
În concluzie, prima etapă de activitate a Institutului Gregorian s-a caracterizat prin îndeplinirea celor 3 sarcini – asistenţă obstetricală şi neonatologică, şcoală de moaşe şi instituţie de găzduire şi protejare a copiilor abandonaţi sau orfani (orfanotropion).
Pentru optimizarea învăţământului preuniversitar dr. A. Fătu a elaborat „Manualul pentru învăţătura moaşelor”, prima carte obstetricală din Moldova.
În aceeaşi perioadă s-a obţinut recunoaşterea juridică prin decretul domnesc din 25 noiembrie 1864 prin care Institutul Gregorian dobândea dreptul de a instrui moaşe de gradul I, care urmau să asigure asistenţa obstetricală în oraşe şi comune rurale.
Activitatea personalităţilor medicale care au activat în Institut a fost copleşită de cea a dr. Anastasie Fătu – prim conducător – „animatorul, profesorul, gospodarul şi îndrumătorul Institutului”.
A doua etapă (1882-1922) a fost definită de prof. N. Zaharescu Karaman drept epoca artei obstetricale şi a învăţământului superior clinic obstetrical. Trecerea de la situaţia de instituţie de formare a moaşelor la instruirea de medici a fost un prag mult prea înalt pentru Institutul Gregorian. Trecerea acestui prag s-a făcut cu succes graţie personalităţii profesorului Vasile Bejan.
Profesorul Vasile Bejan a realizat că obstetrica şi neonatologia constituie o unitate atât din punct de vedere medical cât şi social. Datorită activităţii sale didactice şi medicale a sporit încrederea studenţilor pentru Facultatea de Medicină, numărul studenţilor crescând de la un an la altul.
În perioada cât el a fost Decan, Facultatea de Medicină a dobândit discipline noi: clinica infantilă, clinica terapeutică, clinica de boli genito-urinare, laboratorul de bacteriologie. În calitate de profesor la Institutul Gregorian a realizat extinderea spaţiilor de spitalizare reuşind construirea a noi pavilioane (1908-1912), a căror finalizare se va realiza după război. A realizat că învăţământul preuniversitar şi universitar nu poate fi separat de activitatea ştiinţifică, publicând observaţii clinice din experienţa personală şi făcând parte din colectivul de redactare al „Gazetei Medicale din Iaşi”, în numerele căreia a publicat lucrările „Higiena copiilor mici”, „Lecţiune despre arata moşitului”. În numărul 1 din 1890 al revistei Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti (apărut în 1887) a publicat articolul „Asupra unui caz de operaţie cezariană”.
În perioada de care discutăm, sub conducerea prof. Vasile Bejan s-a trecut la chirurgicalizarea obstetricii, fapt realizat de către urmaşii săi.
În concluzie, în a doua perioadă („bejaniană”) Institutul Gregorian a continuat să-şi exercite funcţia socială, de protecţie a copiilor abandonaţi, funcţia didactică, de şcoală de moaşe şi institut de învăţământ superior, formare de medici şi de cercetare ştiinţifică.
„Invidia medicorum pesima”, boală cronică a profesiei medicale, nu l-a cruţat nici pe prof. Bejan. Nevoit să abandoneze activitatea didactică şi medicală în 1887 în urma unei înscenări, revine la catedră în 1892. aceleaşi maşinaţii de culise îl obligă în 1919 să demisioneze din funcţia de medic primar al maternităţii, iar din 1922 prin ieşirea la pensie, Institutul Gregorian îşi pierde statutul de bază clinică de învăţământ, medicii desemnaţi obstrucţionând activitatea didactică. Situaţia s-a prelungit până în anul 1927, catedra desfăşurându-şi activitatea în alte locaţii, Institutul funcţionând ca bază medicală şi şcoală de moaşe. Spre exemplu, în exerciţiul bugetar 1924-1925, Institutul Gregorian figura cu 60 paturi pentru adulţi (gravide plus lehuze bolnave), 14 paturi pentru orfani, 26 locuri în cămin pentru eleve interne şi 30 angajaţi bugetari.
Respectând spiritul domnitorului Grigore Alexandru Ghica baza materială s-a extins, astfel încât în 1938 Institutul Gregorian avea 85 paturi şi era încadrat cu 2 medici primari, 2 medici secundari, interni, externi, infirmiere, etc. Trebuie să menţionăm numele unor medici de prestigiu care au activat precum prof. Emil Hurmuzache şi dr. Văcăreanu, care au profesat fie ca medici consultanţi fie ca angajaţi ai Institutului.
În concluzie, în a doua etapă, obstetrica şi ginecologia ieşeană a avut drept centru Institutul Gregorian. Această unitate de învăţământ şi asistenţă medico-socială şi-a îndeplinit menirea de şcoală de moaşe, clinică universitară şi spital universitar.
În etapa a III-a, epoca interbelică (1922-1950), Institutul Gregorian a rămas în continuare centru de asistenţă obstetricală şi pediatrică, şcoală de moaşe şi clinică universitară. Perioada este evocată de personalitatea profesorului Nicolae Zaharescu Karaman, profesor agregat din 1923 şi titular din 1927 până în 1933 şi de cei doi renumiţi urmaşi ai săi: profesor Eugen Aburel şi profesor Gheorghe Plăcinţeanu.
De fapt, fondatorul „chirurgiei obstetricale şi ginecologice” a fost dr. Constantin Mârzescu, a cărui activitate a fost continuată de profesorul N. Zaharescu Karaman; colectivul de medici şi colaboratori ai profesorului N. Zaharescu Karaman a fost alcătuit din dr. Lucia Borcea, dr. Alexandrina Năstase şi renumiţii profesori universitari Eugen Aburel, Gh. Plăcinţeanu, Dumitru Popescu şi Vasile Dobrovici.
Concomitent cu chirurgia obstetricală, cele două generaţii de profesori au preluat chirurgia ginecologică inclusiv cea oncologică. O trăsătură comună pentru profesorii universitari de care am amintit este aceea că au început activitatea ca medici secundari de chirurgie generală în clinici conduse de monştri sacri ai chirurgiei româneşti:
– N. Zaharescu Karaman – medic secundar chirurg la Institutul Maternitatea Bucureşti (1909-1913);
– Gh. Plăcinţeanu – medic secundar la clinica profesor N. Hortolomei şi clinica profesor Ernst Unger, obţinând titlul de medic primar chirurg (în 1924) la spitalul Sf. Spiridon;
– Eugen Aburel – medic secundar chirurg la clinica I Chirurgicală a profesorului N. Hortolomei şi Ion Tănăsescu;
– Vasile Dobrovici – medic secundar la clinica I Chirurgicală condusă de profesorul Ion Tănăsescu.
Pregătirea chirurgicală de excepţie a permis acestor şefi de şcoală să abordeze şi să-şi instruiască discipolii în subtilităţile chirurgiei abdominale şi mai ales a chirurgiei ginecologice. Ei au practicat cu succes şi chirurgia oncologică ginecologică, instruindu-şi urmaşii, care au perfecţionat tehnicile chirurgiei oncologice.
Pentru cititorul neavizat vom preciza că un ginecolog nu poate fi considerat împlinit decât dacă poate efectua curent chirurgia oncologică ginecologică; el nu va putea rezolva optim urgenţele obstetricale. Teama de a nu leza căile urinare constituie un handicap insurmontabil care poate duce la cele mai neplăcute insuccese.
Cel de-al doilea război mondial, bombardarea Iaşului a produs disfuncţionalităţi importante asupra bazei logistice a Institutului Gregorian. Regimul nou instalat şi „revoluţia socialistă” postbelică au decapitat obstetrica ieşeană, profesorii Aburel şi Plăcinţeanu fiind nevoiţi să părăsească oraşul Iaşi.
Rămas singur, printre dărâmături, profesorul V. Dobrovici a reuşit refacerea pavilioanelor distruse; conform informaţiilor furnizate autorului de către „tovarăşul” Merişcă Gică, director administrativ în perioada postbelică, contribuţia financiară a profesorului Dobrovici a fost esenţială pentru reconstrucţie.
În anul 1942 a luat fiinţă clinica a II-a sub conducerea prof. Gh. Plăcinţeanu; a funcţionat iniţial într-o aripă a spitalului Sf. Spiridon, până în 1943 când s-a mutat la spitalul „N. Paulescu” din Copou. Clinica a revenit la Institutul Gregorian în anul 1945 în pavilioanele V şi VI, spitalul din Copou fiind avariat de război. Revenirea la spitalul din Copou a avut loc în anul 1950, unde a funcţionat până în 1996, când a revenit la Institutul Gregorian.
În concluzie, cea de-a treia etapă istorică a consacrat ginecologia ieşeană ca şcoală universitară şi preuniversitară, iar Institutul Gregorian drept instituţie medicală de elită. Funcţia de asistenţă socială a orfanilor a fost preluată de alte instituţii, cum ar fi orfelinatul Popricani (100 paturi). Deşi în perioada respectivă a avut loc cel mai cumplit război, Institutul Gregorian a continuat să funcţioneze în parametrii obişnuiţi. Înfiinţarea în 1942 a celei de-a doua clinici a sporit baza materială (prin intrarea în funcţie a spitalului „N. Paulescu”) şi personalul medical de înaltă ţinută.
Etapa a IV-a (1950-1990)
Prima decadă a etapei a fost o perioadă dificilă atât pentru învăţământ cât şi pentru calitatea asistenţei medicale. „Revoluţia socialistă” a impus alte criterii decât cele valorice în aprecierea oamenilor. Foarte multe cadre medicale şi didactice de valoare au fost îndepărtate datorită „originii sociale nesănătoase”.
Singurul „supravieţuitor” al elitelor didactice şi medicale, profesorul Vasile Dobrovici (1904 – 1989), Şeful Clinicii Obstetrică-Ginecologie Cuza Vodă Iași 1945-1972, a fost persoana care a conservat spiritul universitar şi pe cel chirurgical făcând eforturi deosebite în menţinerea Universităţii de Medicină în elita universităţilor din România, în raport cu celelalte centre universitare.
Un alt eveniment a fost plecarea în 1947 la Timişoara a profesorului Dumitru Popescu şi a profesorului Ion Nubert, care au fost ctitorii învăţământului obstetrical la universitatea nou constituită acolo.
Învăţământul universitar şi postuniversitar a fost dominat în deceniile 5-7 de personalitatea profesorului V. Dobrovici. Activitatea didactică şi medicală a continuat în clinica I (Institutul Gregorian) şi a II-a (spitalul Parhon) conduse de profesorul Dobrovici până în 1974 şi respectiv şef de lucrări dr. Viorica Diaconescu (1950-1966).
Deşi funcţionau în locaţii diferite, activitatea celor două clinici a fost coordonată cu mult tact, înţelepciune şi solicitudine de către profesorul Dobrovici. Şedinţele de referate de joi seara, ţinute cu o punctualitate şi regularitate „englezească” precum şi şedinţele lunare de comunicări ale Societăţii de Medici şi Naturalişti, au constituit o şcoală pentru întreaga comunitate medicală.
Prof. dr. V. Dobrovici s-a specializat în Anglia în perioada 1938- 1939 lucrând în calitate de asistent oficial în clinica condusă de prof. James Young din Londra şi în serviciul prof. Krew din Edinburg. Activitatea didactică a început-o în 1937 ca asistent al Clinicii de Obstetrică şi Ginecologie din Iaşi şi a fost înaintat şef de lucrări în 1941, conferenţiar în 1945 şi profesor în 1948.
Recunoscut ca un erudit în specialitatea sa, un foarte bun diagnostician şi un operator de înalt nivel tehnic, Prof. dr. V. Dobrovici a fost invitat pentru cursuri şi conferinţe la Universităţile din Londra, Berlin, Washington. Posedând vaste cunostinţe de specialitate, documentat întotdeauna la zi, cu un real talent didactic, Prof. Dr. V. Dobrovici a instruit competent teoretic şi practic, numeroase serii de studenţi. A format cadrele didactice din cele trei clinici din Iaşi şi a pregătit în specialitate numeroşi medici din reţeaua sanitară din întreaga țară. Foarte bun organizator, prof. dr. V. Dobrovici a dirijat reconstrucţia Spitalului Maternitate după cel de-al Doilea Război Mondial, Clinica de Obstetrică şi Ginecologie fiind prima din Iaşi care a fost redeschisă şi s-a preocupat în continuare de dezvoltarea şi dotarea clinicii.
Prof. Dr. V. Dobrovici a publicat în revistele din ţară şi străinătate numeroase lucrări stiinţifice dintre care menţionăm următoarele teme: declanşarea naşterii; o nouă interpretare a canalului naşterii; diagnosticul și tratamentul disgravidiilor; introducerea în practica obstetricală a probei de naştere; diagnosticul sarcinii abdominale; nou procedeu operator pentru retrodeviaţiile uterine, pentru sarcina ectopică cervicală; anestezia locală pentru cezariana abdominală și pentru prolapsul genital; o nouă metodă de sutură în operaţiile pentru fistulele vezicale. A publicat două lucrări de referinţă în domeniul specialităţii: “Ginecologia” (1959) şi “Obstetrică şi Ginecologie” (ambele la Editura Medicală), „Tumorile aparatului genital feminin”; „Elemente de practică obstetricală”; „Ginecologia” (1974).
Preocupat de asistenţa medicală a populaţiei, prof.dr. V. Dobrovici a editat ghidul „Asistenţa gravidei, parturientei şi a lehuzei la nivelul circumscripţiei rurale”.
În 1961 catedra a organizat un Congres Naţional cu tema „Disgravidiile”, prilej cu care s-a introdus acest termen în vocabularul ştiinţific al bolilor induse de sarcină. Organizat sub conducerea profesorului Dobrovici şi girat de profesorul E. Aburel, preşedintele Societăţii Naţionale de Obstetrică Ginecologie, manifestarea a constituit un eveniment important pentru activitatea Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi şi un prilej de afirmare a personalităţilor care au ilustrat specialitatea la finele secolului XX.
Anii 1967-1990 au reprezentat o „probă de foc” pentru ginecologia ieşeană şi românească; în absenţa unor metode contraceptive, interzise prin lege, în condiţiile în care avortul empiric a devenit principala metodă de planificare familială, obstetrica s-a transformat într-o specialitate „de război”. A apărut astfel o situaţie inedită, circumstanţă în care pacienta şi medicul urmăreau lucruri diferite: pacienta să scape de sarcină, iar medicul, sub supraveghere „miliţienească”, să nu îi poată îndeplini opţiunea.
Clinica a II-a situată în locaţia spitalului „C. I. Parhon”, dotat cu singura logistică de dializă extrarenală din Moldova, a devenit locul unde se adunau toate avorturile provocate, complicate cu insuficienţă renală acută din toată zona Moldovei.
Profesorul Dobrovici a stabilit o conduită înţeleaptă menită să protejeze şi viaţa femeii disperate şi medicul pus în situaţia de a deveni „delicvent” de drept comun. Respectând acest protocol, medicii ginecologi din Iaşi nu au avut probleme cu justiţia, rezolvând cazurile medicale în concordanţă cu principiile creştineşti. Este meritul şi al organelor de urmărire penală din Iaşi care au judecat cu discernământ cazurile litigioase apărute, astfel încât nici un medic nu a avut de suferit pe nedrept rigorile legii.
Creşterea semnificativă a numărului de naşteri a obligat autorităţile să lărgească baza materială: s-au dat în folosinţă pavilioanele B (1973) şi apoi Pavilioanele A (1976), s-a extins baza de spitalizare a clinicii a II-a de la 80 la 165 paturi de adulţi plus 65 paturi nou născuţi (prin plecarea clinicii balneologice de spitalul de Recuperare), s-a deschis locaţia clinicii a III-a (1974).
Pensionarea în 1974 a profesorului V. Dobrovici nu a influenţat negativ activitatea didactică, medicală şi ştiinţifică a clinicilor ieşene. Cei patru urmaşi, elevi ai profesorului (Corneliu Gavrilescu, Ligia Bădărău, Gh. Lupaşcu, şi Gh. Teleman), au păstrat tradiţia, menţinând şcoala medicală în sfera competenţei şi solicitudinii. Profesorul Dobrovici, „profesorul profesorilor” aşa cum era denumit, şi-a continuat activitatea în Clinicile I şi III până în preajma trecerii la cele veşnice (1989); operaţiile efectuate de domnia sa erau demonstraţii chirurgicale pentru tinerii medici secundari iar discuţiile cu aceştia erau model de şcoală medicală.
Profesorul Corneliu Gavrilescu (1921-2004) s-a născut pe 3 ianuarie 1921 în oraşul Roman. A urmat studiile primare şi liceale în oraşul natal, studiile universitare făcându-le la Iaşi în condiţiile celui de-al doilea război mondial (1939-1945). A absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi în anul 1945; a fost extern şi intern, ultimele stagii de internat le-a făcut la Bucureşti (un stagiu efectuându-l la Ploieşti, în serviciul dr. Andreoiu), unde a fost coleg cu prof. dr. doc. Panait Sârbu, prof. dr. doc. Ion Chiricuţă, prof. dr. doc. Alexe Cristea, cu care a menţinut relaţii amicale întreaga viaţă. Diploma de doctor în Medicină şi Chirurgie a obţinut-o în anul 1946. A parcurs toate etapele ierarhiei didactice şi medicale: şef de lucrări 1956, conferenţiar 1966, profesor 1976, având şansa de a fi discipol al marelui profesor Vasile Dobrovici.
A fost pentru urmaşii săi un model de comportare fiind un vajnic apărător al spiritului chirurgical tradiţional. Considera că activitatea didactică este prioritatea principală a unui cadru didactic, fără a neglija bolnavul sau cercetarea ştiinţifică. A coordonat elaborarea a numeroase cursuri litografiate (Curs de Obstetrică, litografia IMF Iaşi, 1980; Îndrumar de Obstetrică şi Ginecologie, litografia IMF Iaşi, 1987), iar pe plan naţional a elaborat capitole importante în „Tratat de patologie chirurgicala” sub redacţia prof. dr. Eugen Proca, editura Medicala, Bucureşti, 1983. Chirurg experimentat şi talentat a efectuat întreaga gamă de operaţii ginecologice, inclusiv chirurgia oncologică, manifestând „preferinţă” pentru secvenţa chirurgicală a tratamentului complex al cancerului mamar. Cercetarea ştiinţifică a fost un corolar important al activităţii profesorului Gavrilescu. Şi-a adus contribuţii originale în teme de mare actualitate ale specialităţii: endocrinologia sarcinii (avortul spontan de cauză endocrină), etiopatogenia bolilor induse de sarcină, infertilitatea feminină, etiopatogenia prematurităţii, diagnosticul precoce al cancerelor sistemului reproductiv feminin.
În 1977, catedra de Obstetrică Ginecologie din Iaşi, sub conducerea profesorului Corneliu Gavrilescu, organizează Conferinţa Naţională de Ginecologie cu tema „Ginecologia infantilă”, care a impus o nouă specialitate: ginecologia pediatrică.
Ca şi caracteristică a acestei perioade a fost menţinerea la standarde ridicate a activităţii didactice cu studenţii, medicii secundari, medicii specialişti şi primari, a activităţii medico-chirurgicale (în toate clinicile s-a practicat în mod curent secvenţa terapeutică chirurgicală a cancerelor genitale feminine) şi ştiinţifice (participarea la manifestările ştiinţifice naţionale şi internaţionale), editarea de cărţi ştiinţifice (monografia „Probleme de ginecologie funcţională” – Ligia Bădărău, A. Negură, A. Mihăilescu, premiată cu premiul Academiei Române 1985); o menţiune specială pentru solicitudinea şi efortul depus pentru salvarea a cât mai multe vieţi tinere care în momente de disperare apelau la avortul empiric, cu complicaţii grave vitale şi funcţionale.
Perioada de după 1990 a fost influenţată favorabil de modificările legislative referitoare la planificarea familială. Spiritul european modern a pătruns în România influenţând şi activitatea obstetricală. Permisivitatea legislativă pentru metodele moderne de planificarea familială a redus semnificativ morbiditatea şi mortalitatea prin avortul empiric. „Războiul” dintre medicul ginecolog şi pacientă a luat sfârşit, restabilindu-se raporturile tradiţionale, istorice, ambii urmărind un scop comun.
Din nefericire, „noua aristocraţie muncitorească” a pus interesul personal înaintea celui naţional, principiu care a fost aplicat şi în medicină. Noii miniştri ai sănătăţii (intraţi în politică din interes), majoritatea practicanţi ai medicinii interne, au considerat că singurele priorităţi sunt numai ale acestei specialităţi. Numai că fondurile limitate nu le ajungeau pentru investiţiile grandomanice. De aceea, au recurs la logistica medicinii materno-infantile, desfiinţând maternităţi şi transformând locaţiile în servicii de medicină internă, reducând numărul de paturi din maternităţile judeţene şi orăşeneşti (transformate în secţii de medicină internă). Spre exemplu: în Bucureşti existau în 1990 13 maternităţi; sub conducerea „înţeleaptă” a ministrului PDSR Iulian Mincu au rămas doar 6 (una pentru fiecare sector). Spiritul „mincian” a afectat şi Iaşul care a rămas fără un sfert din baza materială (prin desfiinţarea maternităţii Parhon). Nenorocirea a constat în faptul că s-a desfiinţat singurul serviciu ginecologic dintr-un spital multidisciplinar, din anul 1996 funcţionând o nouă metodă „terapeutică” – plimbarea gravidelor cu ambulanţa între spitale (cu complicaţiile inerente).
Cu toate acestea, cele două maternităţi rămase (Institutul Gregorian şi maternitatea „Elena Doamna”) au menţinut activitatea didactică, ştiinţifică şi medicală la aceiaşi parametri ridicaţi. Reţeaua de ginecologie din Moldova avea în continuare un serviciu în care să dirijeze cazurile deosebite, cu prognostic rezervat, în speranţa unei rezolvări favorabile. Noii şefi de clinică au continuat să practice optim secvenţa chirurgicală a cancerelor sistemului reproductiv feminin precum şi a cazurilor obstetricale grave. Noii profesori au redactat cursuri didactice nu numai pentru studenţi ci şi pentru medicii rezidenţi şi specialişti.
Menţinerea la superlativ a spiritului universitar şi a celui chirurgical a permis şcolii ieşene să rămână în elita şcolilor universitare din România.
Prin silinţa şefilor de clinici a apărut o manifestare ştiinţifică tradiţională „Zilele Medicale Vasile Dobrovici” care a organizat periodic (o dată la doi ani) manifestări ştiinţifice naţionale.
În anul 1998 a fost organizat al XII-lea Congres Naţional de Obstetrică Ginecologie, o manifestare ştiinţifică reuşită care a menţinut şcoala ieşeană în elita centrelor universitare; s-au organizat, de asemenea, trei Conferinţe Naţionale de Ginecologie Oncologică în anii 2000, 2002 şi 2004. A continuat tradiţia editării de cărţi ştiinţifice, una dintre ele, „Placenta. Repere morfologice şi funcţionale” (autor profesor doctor Mihai Pricop), fiind premiată cu premiul „Gh. Marinescu” al Academiei Române (1992).
Din punct de vedere organizatoric, după pensionarea profesorului Dobrovici (1974), au funcţionat 4 clinici:
– Clinica I condusă de prof. dr. C. Gavrilescu şi conf. dr. doc. Ligia Bădărău în incinta Institutului Gregorian (Maternitatea „Cuza Vodă”);
– Clinica a II-a condusă de prof. dr. Gh. Lupaşcu în cadrul spitalului „C. I. Parhon” până în 1996 când a revenit în locaţia Institutului Gregorian;
– Clinica a III-a condusă de prof. dr. doc. Gh. Teleman constituită în anul 1973 în cadrul spitalului „Elena Doamna”;
– Clinica a IV-a, formată prin împărţirea clinicii I, în locaţia Institutului Gregorian.
În 1994, cei patru mari profesori, elevi ai profesorului Dobrovici, au ieşit la pensie, urmaşii lor fiind Dragoş Dragomir, Gheorghiţă Costăchescu, Florentina Pricop şi Mihai Pricop.
Schimbul de generaţii nu a fost resimţit nefavorabil nici de studenţi, nici de medicii rezidenţi şi nici de paciente. Activitatea didactica universitară şi postuniversitară a continuat la aceiaşi parametri. Cadrele didactice de predare au acordat aceeaşi atenţie prelegerilor susţinute la studenţi şi rezidenţi, iar asistenţii universitari s-au preocupat de împărtăşirea cunoştinţelor practice pentru studenţi.
S-a acordat aceeaşi atenţie pregătirii practice a rezidenţilor prin integrarea lor în echipele operatorii şi pregătirea pentru susţinerea cu succes a viitoarelor concursuri. Efectuarea curentă a tuturor intervenţiilor chirurgicale existente în tematica de examene şi concursuri a permis tinerei generaţii să-şi însuşească „pe viu” baremul de probe chirurgicale pe care să le efectueze în viitoarea carieră.
O preocupare permanentă a generaţiei medicale de după anii 1992 a fost introducerea noilor achiziţii ale specialităţii în practica obişnuită a oraşului Iaşi: endoscopia diagnostică şi terapeutică, fertilizarea „in vitro”, procedee terapeutice moderne în conduita chirurgicală ginecologică (tratamentul conservator al cancerului glandei mamare, procedee noi în terapia prolapsului genital şi a incontinenţei urinare la efort, etc).
Prin aceste acţiuni, generaţia anilor 1990-2010 a încercat să menţină şcoala ieşeană de ginecologie la locul tradiţional dobândit de înaintaşi.
Faptul că prof. dr. Florentina Pricop a fost aleasă preşedinta Societăţii Române de Obstetrică Ginecologie, iar prof. dr. Dragoş Dragomir a înfiinţat şi condus Societatea Română de Ginecologie Oncologică, a menţinut şcoala ieşeană în elita şcolilor de medicină din România.
